Vărăritul (sau arderea pietrei de var) este o îndeletnicire tradiţională a oamenilor din zonă, datorată în special faptului că aceşti munţi sunt formaţi cu preponderenţă din calcar. Acest meşteşug se practică şi în prezent, însă cu o intensitate mai mică decât în trecut. Mai puteţi găsi cuptoare de var în Roşia şi în Meziad, precum şi pe Platoul Zece Hotare.

Etapele obţinerii varului din piatra de calcar sunt:

 - extragerea pietrei de calcar din mici cariere şi transportarea ei la cuptorul de ars varul.
 - spargerea pietrei şi aşezarea ei în cuptor. Se începe cu pietrele mai mărunte şi deasupra vor fi puse pietrele cele mai mari, care formează bolta cuptorului. Când cuptorul este plin se lipeşte bolta cu un strat de lut în care se fac mai multe orificii (pentru întreţinerea arderii şi evacuarea fumului). În timpul arderii orificiile se închid progresiv pentru menţinerea căldurii.
Varul este gata în momentul când fumul este de culoare albă. În acest moment se descoperă cuptorul şi se lasă varul la răcit. Culoarea varului bine ars, după răcire este albă sau galben-verzuie.

Vioara cu goarnă

Iată un instrument muzical care şi-a lăsat amprenta asupra folclorului bihorean, dând o notă de autenticitate muzicii populare din Bihor. Deşi nu este întru totul autohton, acest instrument este atestat aici de la începutul secolului al XX-lea. Este compus dintr-o vioară  căreia i s-a ataşat o trompetă, care amplifică sunetul, dându-i o tentă metalică. Astăzi, judeţul nostru mai are foarte puţini meşteri de viori cu goarnă, iar între aceştia un loc aparte îl ocupă Dorel Codoban. Puteţi vizita atelierul de viori al domnului Codoban în comuna Roşia, satul Lazuri de Roşia nr. 95.

Moara pe apă din Roşia

Moara de lemn de la Roşia este singura moară de acest tip care funcţionează în prezent în zonă, fiind ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ea este formată dintr-un mecanism cu roată hidraulică cu palete, construită din lemn şi acţionată de dirijarea debitului apei şi canalizarea lui printr-un jgheab creat artificial.

Clădirea morii este construită din lemn, în tehnica „şoşilor”, însă nu cu bârne, ci cu scândură. Clădirea are un mic târnaţ (prispă, pridvor) şi e acoperită cu ţiglă. Ea este formată din două încăperi cu nivele diferite. Mai joasă, încăperea care permite accesul la zona de morărit adăposteşte mecanismul de măcinat, format dintr-o pereche de pietre şi site. Camera morarului este mai ridicată şi adăposteşte lucrurile personale şi un mobilier auster. Moara poate fi vizitată oricând în timpul zilei, în prezenţa proprietarului, dl. Burtic Gheorghe, care locuieşte în satul Roşia, la nr. 731 şi care practică morăritul de o viaţă.

 Meşteşugurile tradiţionale

Meşteşugurile casnice (torsul, urzitul, năvăditul, ţesutul, cusutul)  –  apanajul muncii femeii, au răzbătut prin timp,  alături de valorile create în jurul unor simboluri  prezente prin intermediul motivelor stilizate, pe ţesăturile (şterguri, feţe de masa, straiţe, poale şi câte altele) şi costumele populare din zonă.

Portul popular  –  este unul din elementele care definesc specificul etnic al zonei. În zonă mai puteţi vedea portul popular pe viu, mai ales la marile sărbători.

Încondeiatul ouălor (împistrire, roşire, vopsire)  –  un obicei păstrat din generaţie în generaţie, care simbolizează pe de o parte, părăsirea mormântului de către Mântuitorul Iisus Hristos şi întoarcerea la viaţă, şi în acelaşi timp aduce aminte de înnoirea timpului cosmic, care moare şi renaşte din nou în noaptea Învierii. În Drăgoteni, acest meşteşug se practică la scară largă înainte de Paşti, iar în Vinerea Mare aici se organizează un concurs de încondeiat ouă cu faimă în judeţ.

Biserica reformată din Remetea

A fost construită în secolul XIV-XV în stil gotic, iar în prezent este un monument de arhitectură de valoare naţională. Adăposteşte valoroase picturi murale atât în navă şi în cor, cât şi la parterul turnului-clopotniţă.

Picturile cu Sfinţii Apostoli, cu Regii Sfinţi ai Ungariei sau Legenda Sf. Ladislau sunt doar câteva din picturile murale ale bisericii şi datează din jurul anului 1400 sau de la începutul secolului XV.

Picturile de la parterul turnului datează de la mijlocul secolului XV şi sunt de factură bizantină. Datorită unor renovări succesive picturile au fost acoperite, fiind scoase din nou la lumină în anul 1927 şi apoi începând cu anul 2002.

Biserica de lemn „Sfântul Nicolae”

Este situată la hotarul dintre satele Petreasa şi Şoimuş şi este monument istoric, fiind construită prin eforturile comunităţii locale în secolul al XVIII-lea (1752). De atunci ea a suferit o serie de intervenţii care i-au adus modificări interioare şi exterioare. Biserica este construită din lemn de stejar şi are o lungime de aproximativ 10,5 m şi o lăţime de doar 5 m. Planimetric se poate observa pronaosul, naosul şi absida altarului poligonală şi decroşată. Iconostasul a fost pictat, conform „urmei” de meşter, în anul 1775. Se pare că pictorul ar fi fost David Zugravul de la Curtea de Argeş. În cimitirul care o înconjoară puteţi descoperi cruci vechi, iar dacă discutaţi cu bătrânii satelor veţi afla şi o poveste conform căreia biserica a fost „mutată” de câteva ori din satul Petreasa în Şoimuş şi înapoi…

Muzeul satului din Remetea

A fost creat în ideea de a conserva o parte din patrimoniul cultural al zonei. Muzeul satului din Remetea este găzduit într-o casa ţărănească ce datează de la începutul secolului XX. În cele două camere sunt prezentate obiecte tradiţionale cu specific românesc şi maghiar, iar în curte se află expuse o parte din obiectele gospodăreşti tipice pentru casele ţărăneşti din zonă, ce se utilizau odinioară atât în gospodărie cât şi la munca câmpului.

Muzeul a fost amenajat în 2004, la iniţiativa asociaţiei locale „Pro Remetea”, cu sprijinul familiei Gergely, al primăriei Remetea şi al unor firme private, precum şi prin munca voluntară a unor localnici.